Pagina Web despre Ellen G. White
Pagina Web despre Ellen G. White
Ultimele descoperiri despre Ellen White

În lume au iesit multi prooroci mincinosi. 1Ioan 4:1

"Aceste carti...vor trece testul investigatiilor"

Ellen White şi Războiul Civil

Scrierile ei despre Războiul Civil dovedesc că era un profet?


Unii adventişti de ziua a şaptea pretind că afirmaţiile doamnei White referitoare la Războiul Civil oferă dovezi că era un profet al lui Dumnezeu. De exemplu, în numărul din iunie 1999 al ziarului Hour of Prophecy autorul adventist Nell Casey propune  ca una din afirmaţiile doamnei White' despre Războiul Civil să ie considerată o dovadă a inspiraţiei ei divine:

 

În vreme ce majoritatea lucrării ei [a lui Ellen White] nu se concentra pe evenimentele din viitor, a prezis unele lucruri care oferă o dovadă clară a darului ei divin:

 

"Dumnezeu pedepseşte Nordul deoarece atâta vreme au acceptat existenţa păcatului blestemat al sclaviei; căci în ochii cerului, e un păcat cât se poate de negru. Dumnezeu nu e de partea Sudului şi îi va pedepsi groaznic la sfârşit." Mărturii, Vol. 1, p. 359, 1863

(Hour of Prophecy Newspaper, Vol. 30, #6, p. 8)

 

Ellen White face două afirmaţii în acest citat:

  1. Dumnezeu pedepseşte Nordul deoarece a permis existenţa sclaviei.
  2. Dumnezeu nu e de parte Sudului şi ei vor fi pedepsiţi.

Mai întâi, ideea că Dumnezeu pedepsea Nordul pentru că a permis continuarea sclaviei erau un fapt recunoscut printre toţi creştini. De fapt, însuşi Abraham Lincoln simţea că eşecurile militare ale Nordului din anii de la începutul războiului se datorau pedepsei lui Dumnezeu. Mărturia doamnei White era pur şi simplu una din multele voci creştine care proclamau acelaşi avertisment prin Nord. Această parte a mărturiei nu era unică pentru ea –era doar o repetare a lucrurilor pe care le spuneau deja mulţi alţi creştini.

În al doilea rând, doamna White spunea că Sudul va „fi pedepsit." Ar fi fost mult mai impresionant dacă doamna White ar fi spus direct că Sudul avea să piardă războiul. La urma urmelor, prin 1863 valul războiului începea să se întoarcă împotriva Sudului. Totuşi, a păstrat o poziţie de prudenţă, spunând doar că Sudul va „fi pedepsit”. Această afirmaţie ambiguă oferă oare "o dovadă clară a darului ei divin?" Decideţi voi înşivă.

Prezicerile ei pălesc în comparaţie cu cele ale profetului Joseph Smith. Smith despre războiul civil din 1832—cu 30 de ani înainte de prezicerile făcute de doamna White:

Revelatie si profetie despre razboi, Decembrie 25, 1832

1. Adevarat, aşa pune Domnul despre razboaiele care vor avea loc in curand, incepand cu rebeliunea din Carolina de sud, care se va sfarsi cu moartea si suferinta multor suflete;
. . . .
3. Caci iata, statele din sud se vor separa impotriva statelor din nord si natiunile, chiar si Marea Britanie, vor chema alte natiuni unele împotriva altora pentru a se apara împotriva altor natiuni;
şi razboiul va cuprinde toate natiunile.

Joseph Smith, Doctrine şi Legăminte, pagina 144

Ca şi adventiştii, mormonii arată întotdeauna spre aceste preziceri ca fiind o „dovadă” că profetul lor a fost inspirat divin.

Conform Fundaţiei White, Ellen White a oferit adventiştilor informaţii unice—informaţii care e pare că nu erau disponibile pentru publicul larg.

Viziunile de la Parkville, Michigan, din 12 ianuarie 1861; de la Roosevelt, New York,  din 3 August 1861; şi de la Battle Creek,  din 4 ianuarie 1862, i-au pus pe adventişti în poziţia unică de a afla mai întâi despre războiul care se apropia şi despre durata lui lungă şi ferocitatea lui, iar apoi, despre filosofia lui, cu asigurarea că Dumnezeu controla toate treburile naţiunii. Aveau o vedere dinăuntru asupra victoriilor şi pierderilor şi asupra potenţialului său de a deveni un conflict internaţional. (Ellen G. White Volume 2 The Progressive Years, 1862-1876, p. 46)

 

Acest articol va examina dacă doamna White le-a oferit adventiştilor o perspectivă asupra Războiului Civil şi dacă vederile ei oferă o dovadă că aveau un dar profetic.

Secţiunea #1: Cunoaştere Specială?

H.E. Carver era pastor adventist de ziua a şaptea în Iowa în timpul anilor 1860 şi era asociat cu soţii White. Când a izbucnit Războiul Civil, ca mulţi alţi adventişti, a căutat sfatul lui Ellen White. Iată mărturia sa despre război:

 

Întreaga biserică aştepta cu nelinişte şi rugăciuni să afle care le era datoria în acea criză şi părea că a sosit vremea să fie demonstrată inspiraţia divină a doamnei White. Într-adevăr, s-a făcut o încercare pentru a câştiga încredere prin publicarea unei viziuni despre bătălia de la Bull Run după ce acesta a avut loc şi se ştia rezultatul ei, dar încercarea era atât de absurdă încât cred că nu s-a mai repetat niciodată. Putea să descrie bătălia de la Bull Run după ce a avut loc, dar nu putea să ne spună dinainte despre marşul triumfal al lui  Sherman printre rebeli, despre capitularea lui Lee înaintea lui Grant la Appomattox, sau despre asasinatul preaiubitului şi deplânsului nostru preşedinte.  Nici măcar  nu putea să ne dea vreo instrucţiune despre cum ar trebui să ne purtăm în caz că eram chemaţi la arme, până când ar fi fost prea târziu să ne ia în serviciu.

Totuşi, susţinea că avea viziuni în timpul războiului, unu dintre subiectele principale referindu-se la lungimea corectă a rochiilor surorilor; referitor la acest subiect, oricât ar părea de simplu, instrucţiunile pe care le dădea surorilor erau contradictorii; o dată le spunea să poarte rochii al căror material să cureţe praful străzilor cu câteva degete iar altă dată le spunea că trebuie să fie cu 8 sau 9 inci deasupra pământului. (Pretenţiile doamnei E. G. White că a fost inspirată divin examinate, H.E. Carver, 1877)

Liderul adventist de ziua a şaptea D.M. Canright era tânăr în timpul Războiului Civil. Era apropiat de soţii White în această perioadă iar restul acestei secţiuni redă povestirea lui despre război, care se găseşte în capitolul 15 al cărţii sale Viaţa doamnei. E.G. White:

Speram ca doamna White să aibă o revelaţie. Şi a avut – mai multe chiar, cam 30 de pagini tipărite, cuprinse în Volumul I din "Mărturii pentru biserică." Atunci, citeam aceste revelaţii tare nerăbdători, cu speranţa că vom primi lumină. Am fost dezamăgiţi. Nu spuneau decât ceea ce ştiam cu toţii, în favoarea celor ce se opuneau guvernului şi războiului.

Era o încercare forţată de a spune ceva când n-avea nimic de spus. Citite în lumina de azi, se pare că mergea pe ghicite şi se înşela în mare parte. Spune "Era necesar să se spună ceva" ("Mărturii," Vol. I., p. 356). Ni se adresa în întregime nouă, o mână de oameni în număr de vreo zece mii, jumătate din noi femei, fără nici o influenţă în guvern sau în război. Profeţii Bibliei mergeau direct la rege şi-i spuneau cum să ducă războiul şi care va fi rezultatul. Profetul nostru nu avea un astfel de mesaj. Ea spune: "Pe 4 ianuarie 1862, mi s-au arătat unele lucruri referitoare la naţiunea noastră" (p. 253). În întregime, e o critică ascuţită la adresa administraţiei lui Lincoln şi a conducerii războiului. Fiecare mişcare fusese greşită şi se profeţea doar înfrângerea. Dar verdictul istoriei este că Lincoln a fost unul din cei mai înţelepţi şi mai de succes oameni care a condus vreodată o naţiune prin criză. Întreaga lume îl onorează. Cu toate şansele împotriva lui la început, a dus războiul spre o victorie glorioasă, a păstrat Uniunea, a eliberat sclavii şi a adus beneficii chiar şi sudului. În timpul orelor întunecate ale acelei bătălii cumplite, cum ar fi avut nevoie de încurajarea unui profet al lui Dumnezeu, dacă exista vreunul, după cum pretindea doamna White! Dar întregul ei mesaj conţinea opoziţie, acuzaţii, condamnare şi o profeţie de înfrângere şi eşec final – exact ce s-a întâmplat cu adversarii lui Lincoln şi ai modului în care el a condus războiul. Ascultaţi ce spune:

"Rebeliunea a fost abordată atât de atent, de încet. . . încât mulţi s-au alăturat Confederaţiei de sud, lucru care nu s-ar fi întâmplat dacă ar fi fost luate măsuri prompte şi eficiente din partea guvernului nostru mai devreme. . . Cât de puţin am câştigat! Mii de oameni au fost convinşi să se înroleze cu speranţa că acest război va aboli sclavia; dar acum că s-au prins, îşi dau seama că au fost înşelaţi; că scopul războiului nu este abolirea sclaviei ci s-o păstreze aşa cum este." "Războiul nu intenţionează să ne scape de sclavie ci doar să păstreze Uniunea " (p. 254, 258).

Asta se întâmpla la numai câteva luni după începerea războiului. Ca şi ea, nişte repeziţi neînţelepţi l-au sfătuit pe Lincoln să declare imediat abolirea sclaviei. Generalul Fremont a trebuit să fie înlocuit din funcţie pentru că a început să facă acest lucru în vest. Era prematur. Sentimentul general al naţiunii nu era pregătit pentru asta. Lincoln doar a aşteptat şi a pândit timpul potrivit. Apoi a fost un succes. Acum toţi recunosc înţelepciunea acţiunilor sale.

Doamna White continuă: "Ei [soldaţii] întreabă  'Dacă reuşim să reprimăm rebeliunea, ce am câştigat?' Pot doar să răspundă descurajator 'Nimic'" (p. 255). Frumoase cuvinte pentru a-l încuraja pe domnul Lincoln, soldaţii şi nordul în orele întunecate când aveau nevoie!

Continuă: "Sistemul sclaviei, care a ruinat naţiunea noastră, e lăsat să trăiască şi să dea naştere la altă revoltă” (aceeaşi pagină). O profeţie clară şi falsă. Nu s-a întâmplat aşa ceva, după cum ştim cu toţii acum.

Apoi: "Perspectiva din faţa naţiunii noastre este descurajatoare" (aceeaşi pagină). Da, din punct de vedere omenesc. Dar ea pretindea că are revelaţii divine în privinţa viitorului. Dacă pretenţia ei era adevărată ar fi văzut victoria de la final, ceea ce neagă cuvintele ei.

Ascultaţi-o iar, cu acelaşi ton mohorât: "Când mi s-a arătat acest război, mi se părea un lucru ciudat şi nesigur ca nici un altul. . . Pare a fi imposibil ca războiul să fie condus spre succes" (p. 256). Da, pentru ea era nesigur, imposibil să reuşeşti. Dar doar atât ştia Dumnezeu despre asta? Doar asta putea spune? Amintiţi-vă că scrie sub inspiraţia lui Dumnezeu; scrie cuvintele pe care El i le spune! Tot ce scrie ea, fie într-o scrisoare privată, fie într-un articol de ziar, spune că e inspirat. Astfel: "Dumnezeu vorbea prin lut. . . În aceste scrisori pe care le scriu, în mărturiile pe care le aduc, vă prezint ceea ce mi-a arătat Domnul. Nu scriu nici măcar un articol de ziar în care să exprim părerile mele personale. Ce scriu este ceea ce mi-a deschis Dumnezeu în viziune – preţioasele raze de lumină ce strălucesc de la tron" ("Mărturii," Vol. V., p. 67). Iată, limpede ca lacrima – fiecare cuvânt pe care-l scrie e o rază de lumină de la tronul lui Dumnezeu! Deci, pentru Dumnezeu era un război nesigur, imposibil de câştigat! Sigur Dumnezeu a fost foarte surprins când l-au câştigat cu adevărat!

Domnul Lincoln, în nevoia sa, a cerut rugăciunile tuturor creştinilor şi a fixat zile de post şi rugăciune. Despre acestea doamna White spunea: "Am văzut că aceste posturi naţionale erau o insultă la adresa lui Iehova. . . Se proclamă un post naţional! O, ce insultă pentru Iehova!" ("Mărturii," Vol. I., p. 257). Aşa era ea alături de domnul Lincoln şi de naţiune la nevoie.

Cu o zi înaintea groaznicei bătălii de la Gettysburg, în care se decidea destinul naţiunii, domnul Lincoln a petrecut noaptea în rugăciuni fierbinţi către atotputernicul Dumnezeu. Aşa mărturiseşte biograful său. Dar nici doamna White, nici adepţii ei n-au înălţat nici o singură rugăciune pentru el sau pentru naţiune. Eram cu ea – şi cu ei – şi ştiu. În timpul celor 28 de ani cât am fost adventist nu m-am rugat niciodată pentru preşedinte, Congres, vreun guvernator sau orice altă autoritate. Nu i-am auzit niciodată pe doamna White, pe liderul White sau pe oricare dintre ei s-o facă. De atunci, am luat de multe ori parte la întâlnirile lor mari dar n-am auzit nici o rugăciune pentru cineva din guvern. Totuşi, una din cele mai clare porunci din Evanghelii este să ne rugăm pentru împăraţi, domnitori şi toţi cei cu autoritate (1 Tim. 2:1, 2). De la moartea doamnei White, adventiştii au început să se roage pentru cei din guvern.

Secţiunea #2: Va ataca Anglia Statele Unite?

În această secţiune vom examina afirmaţia lui Ellen White despre intrarea Angliei în război împotriva Uniunii:

Îngerul mi-a spus: "Ascultaţi, o, ceruri, strigătul celor asupriţi şi răsplăti-ţi-le agresorilor cu o măsură îndoită pentru faptele lor." Această naţiune va fi umilită în praf. Anglia analizează dacă ar fi mai bine să profite de actuala stare slăbită a naţiunii noastre şi să îndrăznească să înceapă războiul împotriva ei. Cântăreşte lucrurile şi încearcă să atragă şi alte naţiuni. Se teme că dacă ar începe războiul în afară va fi slabă acasă şi alte naţiuni vor profita de slăbiciunea ei. Alte naţiuni se pregătesc în tăcere pentru război, sperând ca Anglia să înceapă războiul cu naţiunea noastră căci atunci vor avea şanse mai mari să se răzbune pe ea pentru cât a profitat de ele în trecut şi pentru nedreptăţile suferite din partea ei. O parte din supuşii reginei aşteaptă o ocazie favorabilă ca să-şi  sfarâme jugul; dar dacă Anglia crede că merită, nu va ezita deloc să-şi mărească şansele de a-şi exercita puterea şi de a umili naţiunea noastră. Când Anglia va declara război, toate naţiunile vor avea un interes personal de slujit şi va avea loc un război şi o confuzie generală. Anglia cunoaşte diversitatea sentimentelor celor care încearcă să suprime rebeliunea. Şie prea bine starea de confuzie în care se află guvernul nostru; s-a uitat cu uimire la procesul acestui război –mişcările lente, ineficiente, inactivitatea armatelor noastre şi cheltuielile care au dus naţiunea noastră la ruină  Slăbiciunea guvernului nostru e binecunoscută de alte naţiuni şi acum ele trag concluzia că acestea –au întâmplat  deoarece nu este un guvern monarhist şi-şi admiră propriul guvern şi se uită cu milă, alţii cu dispreţ, la naţiunea noastră, pe care au considerat-o ca fiind cea mai puternică de pe glob. Dacă naţiunea noastră ar fi rămas unită, ar fi avut putere, dar împărţită, trebuie să cadă. Mărturii, Vol. 1, p. 259

Ellen White spunea că obiectivul războiului dintre Nord şi Sud NU era de fapt abolirea sclaviei ci păstrarea Uniunii. Continua să spună că poate că Anglia a ajutat Nordul dacă obiectivul războiului civil era abolirea sclaviei. Anglia avea un guvern monarhist care nu avea instituţia sclaviei. Spunea că oamenii din naţiunea noastră erau foarte mândri pentru că nu erau tirani ca guvernul monarhist al Angliei. Punea că instituţia acestei naţiuni, sclavia, era de o mie de ori mai rea decât tirania guvernului monarhist al Angliei. Mai spunea că acest păcat al sclaviei nu se găsea nici pe pământurile păgâne. Nu ştiu ce consideră ea pământuri păgâne dar sclavia a fost larg răspândită în alte ţări, în toate vremurile. Cred că sclavia NU ar trebui să existe dar recunosc că unele din povestirile din vechiul Testament par să o accepte ca un mod de viaţă. Oare sclavia e într-adevăr un păcat? Iată replica cea mai importantă din revelaţia pe care i-a dat-o îngerul:

"Îngerul mi-a spus: 'Ascultaţi, o, ceruri, strigătul celor asupriţi şi răsplătiţi-le asupritorilor cu o măsură îndoită pentru faptele lor." (Mărturii Vol. 1 p. 259)

 

Ce înseamnă această revelaţie angelică? Dacă o studiaţi în contextul tuturor lucrurilor pe care le spune ea, afirmaţia îngerului se referă la sclavie."Cei asupriţi" sunt bieţii sclavi care au nevoie să fie eliberaţi din această instituţie tiranică a sclaviei. „Asupritorii" sunt naţiunea noastră împărţită care neglijează păcatul sclaviei. Ellen White afirma clar că în loc să se lupte pentru a-i elibera pe sclavi, se luptau doar pentru a păstra uniunea. Imediat după citatul îngerului, Ellen White afirmă:

 

"Această naţiune va fi umilită în praf."

 

Admite că nordul şi sudul erau clar separate.

 

"Dacă această naţiune ar fi rămas unită, ar fi avut putere, dar împărţită, trebuie să cadă" (Mărturii, Vol. 1 p. 260)

 

Prin a cui putere să cadă? Înainte, vorbise puţin despre modul în care Anglia putea să umilească această naţiune dacă puterea acestei naţiuni slăbea şi se împărţea! Ce înseamnă vorbele îngerului? Erau asupritorii (întreaga naţiune) răsplătiţi dublu pentru faptele lor rele şi pentru instituţia sclaviei? Conform lui Ellen White, se părea că SUA avea să fie răsplătită dublu pentru faptele ei rele şi pentru că a permis instituţiei sclaviei să continue iar atacul Angliei avea să fie leacul pentru aceste fapte rele. A declarat Anglia război acestei naţiuni pentru a o umili în praf? A căzut naţiunea noastră împărţită sub loviturile umilitoare ale Angliei deoarece era slabă şi împărţită?

Hai să examinăm câteva fapte istorice adevărate. Aceste citate sunt scoase din The Reader's Companion to American History (copyright 1991).

Lui Ellen White i "s-a arătat" într-o revelaţie că Anglia ar fi ajutat mai mult ca sigur Nordul în războiul Civil dacă adevăratul obiectiv al războiului ar fi fost abolirea sclaviei în loc de păstrarea uniunii. (Mărturii, Vol. 1, p. 258).

Citiţi acum ceea ce spun istoricii:

"Putem spune cu siguranţă despre Războiul civil american că a avut o singură cauză, sclavia" scria istoricul James Ford Rhodes în 1913. (The Reader's Companion to American History)

 

În acest sens, teza celor "două civilizaţii" e cea mai aproape de realitate. Aşa cum a exprimat-o un avocat din Savannah, Georgia, în 1860, "două rase s-au ridicat în această ţară, cea din nord şi cea din sud, care , deşi pretind că se trag din aceiaşi părinţi, au fost atât de separate  prin climă, morală, religie şi atât de total opuse în ceea ce priveşte onoarea, adevărul şi bărbăţia că nu  mai pot exista sub acelaşi guvern." Ce-a stat la rădăcina acestei separări? Sclavia. Era singura instituţie pe care n-o aveau în comun Nordul şi Sudul. Instituţia ciudată era caracteristică Sudului. "Referitor la subiectul sclaviei" declara Charleston Mercury în 1858, "Nordul şi Sudul ... nu sunt doar două populaţii ci sunt două populaţii rivale şi ostile." Doi din cei mai importanţi lideri politici ai Nordului au susţinut acest punct de vedere în acelaşi an. Sclavia şi libertatea, spunea senatorul William H. Seward din New York, sunt "mai mult decât nepotrivite — sunt incompatibile." Ciocnirea dintre ele "este un conflict irepresibil între forţe opuse şi înseamnă că mai devreme sau mai târziu, Statele Unite vor deveni ori o naţiune care are în întregime sclavi sau o naţiune care se  bazează în întregime pe munca liberă." Abraham Lincoln, într-un faimos discurs, declara că "o casă împărţită împotriva ei însăşi nu poate rezista.' Cred că acest guvern nu poate accepta pentru totdeauna pe jumătate sclavia, pe jumătate libertatea." (The Reader's Companion to American History)

Ellen White e ciudată în sensul că revelaţia ei spune că Anglia ar putea să ajute Nordul în Războiul Civil dar totuşi se întoarce şi spune că Anglia ar putea să declare război Statelor Unite în starea slăbită şi împărţită în care se ală în prezent. Motivul pe care-l oferea pentru atacul Angliei asupra Statelor Unite în viitor era practica „păcătoasă” a sclaviei. Dedesubt, se poate afla adevăratul motiv de ceartă între Statele Unite şi Anglia.

O criză asociată cu blocada aproape că a rupt relaţiile dintre Statele Unite şi Marea Britanie: afacerea Trent. Pe 8 noiembrie 1861, San Jacinto din Statele Unite a oprit containerul englez Trent în mările Cubei şi i-a capturat pe James Mason şi John Slidell, diplomaţi ai confederaţiei, unul în drum spre Londra, celălalt spre Paris,pentru a căuta recunoaştere diplomatică. Guvernul britanic a considerat acest act o violare a legilor internaţionale şi a cerut să i se prezinte scuze şi eliberarea lui Mason şi Slidell. Opinia publică din Nord şi din Anglia s-a înfierbântat aşa de tare, în vreme de sudiştii aşteptau plini de speranţă izbucnirea unui război între Marea Britanie şi Statele Unite. Dar preşedintele Lincoln şi Secretatul de stat William H. Seward au potolit criza eliberându-i pe Mason şi Slidell iar Marea Britanie a renunţat la pretenţiile pentru scuze. (The Reader's Companion to American History)

Ellen White pur şi simplu credea ceea ce credeau şi alţii de pe timpul ei – că Anglia putea să declare război Statelor Unite. N-a oferit adventiştilor nici o informaţie specială referitoare la acest subiect pe care n-ar fi putut s-o primească din ziarul din fiecare zi.

Concluzie: Oferă Războiul Civil dovezi clare despre darul ei divin?

Dimpotrivă, mărturiile doamnei White demonstrează că nu ştia nimic mai mult decât orice persoană obişnuită. De fapt, chiar a profeţit că sclavia va renaşte în Sud.:

"Sclavia va renaşte în statele din Sud; căci spiritul sclaviei trăieşte încă. Prin urmare, aceia care muncesc printre oamenii de culoare ca să predice adevărul n-ar face-o la fel de plini de curaj şi deschidere cum ar fi liberi s-o facă în alte locuri. Chiar şi Hristos Şi-a îmbrăcat lecţiile în figuri de stil şi parabole pentru a evita opoziţia fariseilor." Spalding, Magan Collection, pagina 21 şi 2 MR #153, page 300

 

e aceasta o profeţie adevărată sau una falsă? Decideţi voi înşivă.