Aşa cum se întâmplă de obicei cu astfel
de persoane, denominaţia a avut în general despre doamna White păreri extravagante şi chiar
superstiţioase, recunoscând-o ca profetul şi liderul lor spiritual.
Acest lucru era încurajat atât de pretenţiile ei cât şi de
învăţăturile adepţilor ei credincioşi. A pretins
că e mesagerul special al lui Dumnezeu şi că i s-a dat sarcina
să descopere şi să mustre "păcate secrete"; şi
că a fost dusă în viziune din casă în casă, unde asculta
conversaţii pe care îi era interzis să le relateze. Mulţi din
adepţii ei o considerau o persoană dotată cu puteri
supranaturale şi mergeau la ea pentru sfaturi ca şi cum ar merge
înaintea lui Dumnezeu.
Liderul A.G. Daniells, preşedintele
Conferinţei lor Generale din 1901, într-o afirmaţie făcută
pe 12 Feb.1914, spunea: "La începutul lucrării mele, pe când eram
tânăr, credeam că doamna White ştie totul despre mine; că
poate să-mi citească gândurile." De atunci şi-a dat seama
că nu e aşa şi şi-a caracterizat părerile anterioare
ca fiind "superstiţii."
Cam în aceeaşi vreme, liderul F.M. Wilcox,
editor la Review and Herald, principalul ziar al denominaţiei lor, a spus cum
s-a simţit când, încă băieţel, a văzut-o pentru prima
oară pe doamna White şi a auzit-o vorbind. Spune: "Credeam
că poate privi prin mine; că ştia tot ce făcusem
vreodată." La fel a caracterizat şi el părerile lui, ca
fiind "superstiţii."
Domnul Charles T. Shaffer, mai mulţi ani de
zile lider al bisericii adventiste de ziua a şaptea din Washington, D.C., într-o
afirmaţie datată 10 noiembrie 1915, spunea: "Am considerat-o
întotdeauna pe doamna White ca profetul Domnului şi că toate
lucrurile erau deschise înaintea ochilor ei şi că putea vedea la fel
de bine cum văd eu printr-un geam. " Mai târziu şi-a dat seama
că nu era aşa. Ea îşi lua informaţiile de la alţii.
Una din pretenţiile doamnei White' era
că Dumnezeu o împuternicise să cunoască gândurile şi secretele
oamenilor fără ca ei să ştie şi apoi să-i mustre
şi să-i demaşte pentru a salva biserica de corupţie
ascunsă. Ascultaţi-o: "Dumnezeu a găsit plăcere
să-mi deschidă secretele vieţii interioare şi păcatele
ascunse ale poporului Său. Mi s-a dat sarcina neplăcută de a
mustra răul şi de a demasca păcatele ascunse. " ("Mărturii"
Vol. III., p. 314).
Spune apoi cum îi vedea în casele lor, le asculta
conversaţiile, lua parte la adunările lor şi asculta tot ce
vorbeau în privat, la fel cum Dumnezeu vede, aude şi ştie toate
acestea. Nimic nu-i poate fi ascuns ei. ("Mărturii," Vol. V., p. 68). Astfel, liderul Uriah
Smith, în "Răspunsuri date obiecţiilor," ediţia din
1868, la pagina 6, spune: "Au expus păcate ascunse, au adus la
lumină răutăţi ascunse şi au scos la iveală
motive malefice ale inimilor înşelătoare. "
Există o grămadă de dovezi care
să contrazică această pretenţie. Multe fapte reale din
viaţa ei contestă această pretenţie. Mai târziu, liderul Smith
însuşi s-a îndoit de această pretenţie a doamnei White. Pe data
de 22 martie 1883, mi-a scris despre îndoiala lui în ceea ce privea
mărturiile ei. Citez câteva rânduri: "Cazurile lui C------ şi
S----- mă uimesc."
Nu-i nici o mirare că-l uimeau, la fel cum ne
uimeau pe toţi. Îi ştiu bine pe amândoi aceşti lideri. Dar
păcatele lor nu i-au fost descoperite doamnei White, deşi era
apropiată de amândoi.
Să luăm alt caz – acela al liderului
Nathan Fuller. Liderul Fuller era un bărbat cu înfăţişare
impunătoare, multe abilităţi şi era foarte stimat de
adventişti. În Niles Hills, Pa. Era o biserică mare. Locuia aproape
de ea şi a supravegheat această biserică timp de ani de zile.
Cam prin 1869 sau 1870 liderul White şi soţia lui au vizitat
această biserică şi au stat în casa domnului Fuller. Liderul
White l-a lăudat public pe Fuller ca fiind un om evlavios, cu multe
abilităţi. La numai câteva zile, prin mărturia unei surori
mustrate de conştiinţă din biserică, s-a descoperit că
ani de zile, Fuller practicase adulterul cu cinci sau şase femei din
biserică. Toate au mărturisit şi l-au obligat şi pe Fuller s-o
facă. Comunitatea s-a strâns în jurul lui în mare număr. Întreaga
denominaţie resimţea şocul şi ruşinea. Dar cel mai
rău a lovit-o pe doamna White. Stătuse zile întregi în casa lui
Fuller, la întâlniri cu el, le întâlnise pe toate aceste femei şi
totuşi n-a ştiut nimic de toată această stricăciune.
M-am dus acolo puţin mai târziu şi am ţinut întâlniri timp de 2
săptămâni, i-am întâlnit pe aceşti oameni şi am aflat
întreaga poveste ruşinoasă.
Acest caz a expus falsitatea pretenţiei
doamnei White că Dumnezeu îi descoperea "păcatele ascunse" ale
poporului Său. Ce putea spune? Ca de obicei, după ce toată lumea
aflase, a avut o mărturie în care spunea totul. E tipărită în
"Mărturii pentru biserică," Vol. II., p. 449-454. Spune :
"Cazul lui N. Fuller mi-a provocat multă durere şi
suferinţă în suflet." Da, din moment ce expunea propriul ei
eşec. Pentru a se scuza, spune: "Cred că Dumnezeu a aranjat ca
acest caz de ipocrizie şi răutate să fie adus la lumină
aşa cum s-a întâmplat. " Adică, Dumnezeu i l-a ascuns şi
le-a lăsat pe femei să-l expună! Dacă a existat un caz în
care să fie nevoie de pretinsul ei „dar” de a descoperi „păcate
secrete”, iată-l – un păcat de amploare, îngrozitor, ascuns timp de
ani de zile în care era implicată întreaga biserică. Îl întâlnise
adesea pe Fuller la adunări generale, fusese în casa lui şi le
întâlnise şi pe toate aceste femei. Şi totuşi nu ştia nimic
despre asta. Nu-i de mirare că Smith era uimit.
Al doilea caz menţionat de Smith era acela al
unui lider mult mai important decât Fuller. Ţineam întâlnirea într-o
biserică în care ţinuse întâlniri până nu demult acest lider.
Liderul bisericii şi soţia lui mi-au spus cum a încercat el s-o
seducă pe ea şi cum încercase acelaşi lucru cu o tânără
soră, fiica lor adoptivă. Cercetările au descoperit faptul
că timp de mai multă vreme încercase acelaşi lucru în alte
locuri. Am prezentat aceste fapte Conferinţei şi a fost destituit din
poziţia sa. Doamna White luase parte cu el la întâlniri timp de mai multe
săptămâni şi fusese în aceeaşi biserică cu el; totuşi
nu ştia nimic despre toate astea. Habar n-a avut până n-a ieşit
totul la iveală.
Mai târziu, un alt caz, unul foarte urât, a
ieşit la lumină. Un lider care fusese unul din oamenii lor cei mai valoroşi
şi mai de încredere, a venit la Battle Creek cu o săptămână
înaintea Conferinţei generale de acolo. Urma să predice în Cort în
după-amiaza Sabatului. Soţia lui îl bănuia de multă vreme
de infidelitate. Aşa că, în timp ce-i căuta într-o zi prin valiză,
a găsit ascunse mai multe scrisori de la o femeie, scrisori care
dezvăluiau relaţia lor secretă. I-a informat pe oficiali şi
nu i s-a mai permis să urce la amvon. La conferinţă l-am auzit
mărturisindu-şi ruşinea înaintea celor câteva sute din Cort.
Apoi, ca de obicei, după ce ieşea totul la iveală, doamna
White a avut o mărturie în
privinţa aceasta, mărturie intitulată "Păcatul
licenţiozităţii." Am acum această mărturie.
Aceste cazuri arată că pretenţia ei
că Dumnezeu i-a încredinţat sarcina să descopere „păcatele
ascunse” din biserică era nefondată. Cred că mi-a scris frumoase
mărturii personale în timpul lucrării mele. Am examinat-o cu
atenţie pe fiecare pentru a vedea dacă nu exista nici o aluzie la
viaţa mea pe care numai Dumnezeu putea s-o ştie. N-am găsit
niciodată nici măcar vreun cuvânt în nici una din ele. Toţi cei
care mă cunoşteau aşa cum mă ştia ea ar fi putut
să spună tot ce-a spus ea. Pe lângă asta, a făcut câteva
greşeli, presupunând că se vor întâmpla nişte lucruri care nu
s-au întâmplat.
Lucruri ca evenimentele relatate înainte, care se
întind pe mai multe cazuri, mi-au distrus în cele din urmă încrederea în
pretenţiile ei că e inspirată divin.
Cu câţiva ani înaintea morţii doamnei White,
au fost descoperite atât de multe cazuri de imoralitate într-una din editurile
lor fruntaşe încât instituţia devenise rău famată în
comunitatea unde se afla. La cercetări, aproape 20 de angajaţi, unii
din ei dintre cei mai credincioşi membri ai bisericii, persoane care
dădeau zeciuiala, au trebuit să fie concediaţi pentru
proastă conduită. Totuşi, doamna White, profetul lor, nu
ştia nimic despre această stare deplorabilă a lucrurilor.
Aceste cazuri şi multe altele ce pot i
amintite sunt suficiente pentru a arăta că pretenţia ei că
Dumnezeu îi încredinţase sarcina să descopere "păcate
ascunse" din biserică era nefondată N-avea acest dar. Ca una
care descoperea păcate secrete, a eşuat mult. În acest lucru, ca
şi în multe altele, şi-a greşit chemarea şi şi-a
asumat o responsabilitate care nu-i revenea ei.
Ca şi profeţii oracolului din Delfi din
Grecia antică, strângea informaţii în linişte şi cu
asiduitate din multe surse şi
despre multe lucruri despre care nu putea şti prea mult sau chiar deloc.
Şi-a bazat pe ele multe din mărturii, care au fost prezentate ca
fiind revelaţii directe de la Dumnezeu. Dar, ca şi în cazul
profeţilor din Delfi, cu cât ieşea la lumină adevărata
sursă a informaţiilor ei, „darul” ei cădea în dizgraţie