Legea duminicală naţională – adevăr sau ficţiune?

Capitolul 1

Originile legii duminicale naţionale


Pentru a înţelege originea legii duminicale naţionale, trebuie să ne întoarcem la începutul anilor 1840. Era o epocă de mare interes religios în nord-estul Statelor Unite. Motivul entuziasmului era imediat aşteptata venire a lui Isus. Un fermier devenit predicator, pe nume William Miller a început să tragă alarma în comunităţile locale, spunând că, după calculele sale biblice, întoarcerea lui Hristos era iminentă. Pe măsură ce creştea popularitatea lui Miller, alţi predicatori ai trezirii din zilele din urmă au început să se alăture mişcării. Deşi Miller şi asociaţii săi au întâmpinat un obstacol serios atunci când Hristos nu s-a întors în 1843, s-a descoperit imediat că se făcuse o "greşeală " în calculele lui Miller. Adepţii lui Miller au stabilit o nouă dată, 22 octombrie 1844, iar liderii mişcării călătoreau prin toate bisericile şi comunităţile locale încercând încă o dată să-i mişte pe oameni cu avertismentul că Hristos revine în curând.

În timp ce majoritatea creştinilor şi a celor care studiau serios Biblia l-au respins pe Miller ca fiind un fanatic rătăcit unii erau impresionaţi de aşa-numitele lui „dovezi” biblice şi vroiau să ştie dacă într-adevăr Biblia fixase o dată pentru întoarcerea lui Hristos. Creştinii au început să-i caute pe învăţaţii Bibliei ca să examineze „dovezile” lui Miller şi să decidă dacă erau într-adevăr corecte. Învăţaţi care cunoşteau profeţiile biblice şi limbile originale în care a fost scrisă Biblia au examinat cele 15 „dovezi” ale lui Miller şi au descoperit că conţineau greşeli fatale. Au arătat numeroase profeţii biblice neîmplinite ca dovadă că întoarcerea lui Hristos nu era încă iminentă. Au explicat că Miller se afla pe un teren periculos ignorând instrucţiunile explicite ale lui Hristos că nimeni nu cunoaşte ziua întoarcerii Sale (Matei 25:13). [Pentru mai multe informaţii referitoare la modul în care Miller a fost respins de învăţaţi biblici, apasă aici]

Pastorii îngrijoraţi au început să avertizeze turma în ceea ce priveşte falsitatea învăţăturilor lui Miller. Pe măsură ce creştinii îşi dădeau seama de greşelile din învăţăturile lui Miller, bisericile au început să-i închidă uşile. Au început acuzaţiile între cele două grupuri şi a început să se dezvolte conflictul. Unii milleriţi fanatici, membri în bisericile principale, s-au supărat atât de tare încât bisericile lor s-au simţit obligate să-i excomunice din congregaţiile lor, creând animozitate în ambele tabere.

Milleriţii erau batjocoriţi, ridiculizaţi şi ostracizaţi. Huliganii dădeau drumul porcilor unşi cu grăsime în mijlocul mulţimilor întrunite în tabere şi dărâmau corturile peste ei. Pe măsură ce se apropia ora aşteptată, milleriţii atacau şi mai agresiv bisericile şi clerul. Charles Fitch a ridicat nivelul animozităţii scriind:

Dacă eşti creştin, ieşi din Babilon. Dacă vrei să fi găsit creştin când va veni Hristos, ieşi din Babilon chiar acum... (The Disappointed, p. 197)

Pe măsură ce învăţaţii expuneau greşelile din dovezile lui Miller, roata începea să se întoarcă împotriva lui şi a învăţăturilor sale fanatice. Pastorii aveau un succes aşa de mare în expunerea greşelilor din învăţăturile lui Miller că mişcarea a început să slăbească. Eforturile lui Miller' de a recruta noi adepţi la doctrina sa au fost astfel împiedicate iar el şi asociaţii lui au reacţionat furios. Au denunţat bisericile creştine ca fiind "Babilonul căzut," i-au acuzat pe nedrept că nu doresc întoarcerea lui Hristos şi s-au retras din bisericile creştine şi au început să se întâlnească prin case şi săli închiriate. O duşmănie cruntă a început să se nască între cele două tabere, fiecare din ele având partea ei de vină pentru ostilităţile care au urmat.

Pe măsură ce se apropia data întoarcerii lui Hristos, mulţi milleriţi şi-au vândut fermele şi afacerile şi şi-au investit economiile de o viaţă în Miller şi asociaţii lui pentru a răspândi mesajul întoarceri lui Hristos în curând. Până pe 22 octombrie 1844, mişcarea reuşise să câştige cam 50,000 de adepţi, aproape în întregime numai din nord estul Statelor unite. La fel ca şi în cazul tuturor mişcărilor fanatice, se pare că această mişcare a exercitat o atracţie specială faţă de cei needucaţi, cei tineri şi cei înclinaţi să urmeze ultima izbucnire religioasă.

Când a trecut data de  22 octombrie 1844 fără să se întâmple nimic, adepţii lui Miller au fost foarte dezamăgiţi. Mulţi din ei suferiseră pierderi financiare şi ajunseseră la ruină. Mulţi din ei îşi vânduseră mijloacele de trai. Acum erau săraci, în nevoi şi mizerie. Erau unii care erau aşa de îndureraţi că s-au sinucis.  Mişcarea s-a dezintegrat şi în cele din urmă, Miller a recunoscut că a greşit. Adepţii lui au început să se întoarcă în bisericile lor. Totuşi, a mai rămas un grup care a refuzat să se întoarcă în biserica mamă din diferite motive. Unii nu erau gata să-şi calce peste mândrie şi să se întoarcă în bisericile pe care le condamnaseră nu cu mult timp în urmă ca fiind sinagoga lui Satan. Unii nu vroiau să facă faţă criticilor şi mustrărilor foştilor lor fraţi. Aceşti oameni au început să-şi formeze propriile lor biserici care au devenit apoi cunoscute ca biserici adventiste.

Împărţirea dintre "Adventişti" şi "non-adventişti" avea să constituie baza p care va fi construită mai târziu învăţătura Legii Duminicale. După Dezamăgire, „Adventiştii” aveau nevoie de un punct prin care să se diferenţieze de alţi creştini pe care-i numeau Babilonul. Aici a intrat Joseph Bates pe scena istoriei adventiste şi a formulat o doctrină care va duce în cele din urmă la învăţătura legii duminicale naţionale.

Joseph Bates, părintele Legii Duminicale

Un mic grup de adventişti era condus de căpitanul Joseph Bates. Bates se simţea împovărat să înţeleagă motivul marii dezamăgiri din 1844. Aşa că a început să studieze profeţia biblică. Neavând o pregătire formală în principiile interpretării biblice, Bates a avut o abordare diferită de cea a majorităţii învăţaţilor protestanţi. De exemplu, Bates lua pasaje neprofetice din Vechiul Testament şi "descoperea" profeţii despre sfârşitul lumii în acele pasaje. Presupunea că Apocalipsa se desfăşura prin evenimentele mişcării millerite.

După ce a studiat cu o femeie baptistă de ziua a şaptea pe nume Rachel Oakes, Bates a descoperit că adevărata zi de închinare era Sâmbăta, nu Duminica. În final, a descoperit motivul pentru care adventiştii se despărţiseră de alte biserici creştine. S-au despărţit ca să accepte învăţătura despre Sabat a baptiştilor de ziua a şaptea.

Joseph Bates şi uşa închisă

În 1845 Adventiştii au început să se împartă în grupuri separate şi unul din aceste grupuri a ajuns să fie cunoscut drept "adventiştii uşii închise." Acest grup avea să devină mai târziu biserica adventistă de ziua a şaptea. Joseph Bates era lider printre "adventiştii uşii închise." El credea că uşa mântuirii fusese închisă pentru toţi cei care respingeau învăţăturile despre 1844 ale lui William Miller. În 1847 Bates a publicat o carte în care-l cita pe:

"Ne-am făcut lucrarea de a-i avertiza pe păcătoşi şi de a încerca să trezim biserica formală. În providenţa Lui, Dumnezeu a închis uşa. Putem doar să ne îndemnăm unu pe altul să avem răbdare. De pe vremea apostolilor nu s-a mai tras o asemenea linie despărţitoare, aşa cum s-a tras cu privire la ziua a 10-a sau a 23-a din cea de-a 7-a lună evreiască. De atunci, ei spun că 'nu au nici o încredere în noi.' Acum , e nevoie să avem răbdare după ce am făcut voia lui Dumnezeu ca să primim promisiunea, căci El spune 'Iată, eu vin curând ca să răsplătesc pe fiecare după lucrarea lui.' William Miller – Vocea adevărului, Dec. 11, 1844, citat în  Second Advent Waymarks and High Heaps, p. 86.

 

Chiar dacă după aceea Miller a renunţat la această credinţă, Bates a continuat să susţină că era o linie despărţitoare între adventişti şi non-adventişti. El credea că adventiştii erau singurii care puteau fi salvaţi şi că uşa mântuirii fusese închisă pentru bisericile creştine care-l respinseseră pe Miller. Bates considera "bisericile nominale" ca făcând parte din Babilon:

 

În cele din urmă, se aude un strigăt în bisericile protestante, "Ieşiţi din ea, poporul Meu. Care era răspunsul? Mii şi mii rup legăturile lor şi ies, convinşi că strigătul li se adresează lor şi că bisericile pe care le părăsesc sunt  Babilonul căzut, deoarece au respins mesajul anterior. "A venit ceasul judecăţii." Casele pe care le-au închis celui de-al doilea mesaj al întoarcerii sunt lăsate în paragină. Dumnezeu i-a lăsat în propria lor confuzie. ... Doctrina întoarcerii era ultimul şi cel mai important test pe care l-a dat Dumnezeu vreodată poporului Său ca să iasă şi să se separe de toţi necredincioşii fără de lege. Ibid., p. 69, 70.

 

Duşmănia înverşunată a lui Bates împotriva principalelor biserici protestante devine evidentă atunci când foloseşte termenii batjocoritori „părăsită" "confuzie," şi „fărădelege” pentru a le descrie. În mod surprinzător,  Bates a declarat că bisericile protestante sunt Babilonul doar pentru că respingeau un mesaj pe care chiar iniţiatorul lui l-a recunoscut ca fiind fals! In esenţă, Bates pretindea că bisericile protestante sunt pierdute pentru că respingeau o învăţătură falsă!

Bates credea că lucrarea creştinilor pentru sufletele pierdute s-a sfârşit în 1844 şi n-a făcut nici un efort personal pentru a salva sufletele pierdute:

Iată că s-au sfârşit cele 2300 de zile din viziune deoarece va mai fi o perioadă de amânare. Nu uitaţi asta. "Sfârşitul va veni la vremea potrivită." S-a sfârşit lucrarea noastră de avertizare a lumii. De ce? Deoarece au încetat mesajele şi ne-au lăsat fără treabă. În cer, s-a făcut linişte timp de o jumătate de oră, o săptămână sau şapte zile şi jumătate. Atunci a început Marele nostru Preot slăvit curăţarea Sanctuarului  şi a "primit împărăţia, domina şi slava" "Noul Ierusalim." Ibid., p. 84.

 

În 1847, când Bates scria cartea citată mai sus, credea că poporul adventist se afla în mijlocul unei perioade de „şapte zile” despre care credea că e o perioadă de şapte ani  în care Dumnezeu „va pune la încercare” poporul adventist, cei care făcuseră parte din mişcarea de la 1844. Cum a ajuns Bates la această perioadă de şapte ani? De la un pasaj non-profetic din cartea Levitic. Iată cum o descrie el în cartea lui:

 

Cred că cele şapte pete de sânge de pe Altarul de Aur dinaintea tronului îndurării reprezintă durata procedurilor juridice pentru sfinţii în viaţă în Locul Preasfânt, timp în care vor trece prin necaz, timp de şapte ani; Dumnezeu îi va elibera cu glasul Său, 'căci sângele ace ispăşirea pentru suflet' (Lev. 17:11). Apoi, numărul şapte va isprăvi ziua ispăşirii (nu a răscumpărării).(Sanctuarul tipic şi anti-tipic, p. 10-13.)

 

Cumva, în mintea lui Bates, acele "şapte pete de sânge" de pe altar au devenit şapte ani. E imposibil să explicăm raţional cum a ajuns Bates la această concluzie! Călcând pe urmele pregătirii biblice îndoielnice a lui William Miller, se pare că Bates avea propriile lui idei pentru interpretarea Bibliei care rămân un mister până în ziua de azi.

După spusele lui Bates, în timpul celor şapte ani, din 1844 până în 1851, Dumnezeu vroia să-i "pună la încercare" pe adventişti pentru a determina care din ei va accepta învăţătura despre Sabat a baptiştilor de ziua a şaptea. Bates afirma:

...acest mesaj e transmis poporului lui Dumnezeu pentru a pune la încercare sinceritatea şi onestitatea lor în ceea ce priveşte întregul cuvânt al lui Dumnezeu... Second Advent Waymarks and High Heaps, p. 114.

 

La apogeul acestei perioade de şapte ani, în 1851, Hristos se va întoarce pe pământ. Cei care au acceptat Sabatul vor primi "Pecetea lui Dumnezeu" şi vor fi salvaţi. Acei adventişti care au respins Sabatul vor reveni în bisericile care ţin Duminica şi vor primi „Semnul Fiarei”. Învăţăturile lui Bates despre Pecetea lui Dumnezeu şi Semnul Fiarei vor deveni mai târziu baza doctrinei adventiste de ziua a şaptea referitoare la evenimentele de la sfârşitul vremurilor.

Bates şi sfârşitul lumii

În timp ce pentru aceia dintre observatorii cei mai sinceri nu exista nici o dovadă a sfârşitului iminent al lumii, Bates găsea dovezi pretutindeni. Trebuie să ne amintim că Bates presupunea că porţiuni mari din cartea Apocalipsa se împlineau în zilele sale. Prin urmare, Bates încerca să potrivească evenimentele curente cu anumite pasaje despre profeţia biblică. Eforturile lui arată cât de greşită era înţelegerea lui asupra profeţiei biblice. În fiecare incendiu, furtună, el vedea alt semn al sfârşitului care se împlinea:

Am în faţă un pamflet de 83 de pagini, intitulat Vocea lui Dumnezeu, au o relatare a unor focuri, uragane, inundaţii şi cutremure nemaiîntâlnite , începând cu 1845; de asemenea boli, foamete şi crime – culese de  Thomas M. Preble. De la apariţia acestei lucrări la începutul acestui an, ziarele din ţările străine şi cele din fericita noastră Republică, arată că aceste calamităţi din mijlocul oamenilor ajung să ia o amploare înfricoşătoare. Locuitorii multor ţări sunt pe cale să-şi iasă din minţi. Ibid., p. 89.

 

Bates a avertizat că cel de-al treilea necaz din Apocalipsa cădea peste lume:

 

...şi spuneţi-mi dacă puteţi ce înseamnă toate aceste calamităţi. Nu poate fi decât cel de-al treilea necaz care cuprinde naţiunile pământului şi se grăbeşte să-şi instaleze centrul căci „nu s-a mai văzut nicicând o asemenea vreme de necaz." Ibid., p. 91.

 

Bates vorbeşte despre incendii...

 

Pierderile suferite din cauza incendiilor din ultimii doi ani se ridică cam la 65 de milioane de dolari, cam 45 de milioane numai în această ţară. În 1845, bunuri în valoare în jur de 31 de milioane de dolari au fost distruse în 38 de oraşe şi sate; în majoritatea cazurilor centrul unde se făceau afacerile a fost distrus; toate acestea pe lângă multele incendii mici cu pierderi de până la 25 de mii de dolari şi mii de hectare de terenuri împădurite, care ridicau probabil cifra cam la 40 de milioane de dolari şi, conform numeroaselor relatări, în majoritatea cazurilor nu mai puteau fi ţinute sub control.. Ibid., pp. 91,92.

 

...şi inundaţii...

 

marea şi valurile mugesc. – Furtunile devastatoare din 1845 şi multe din '46 le-au întrecut cu multe pe cele din vremurile trecute. ... inundaţii şi potopuri în 1845-6 – Cred că n-am mai văzut aşa ceva din zilele lui Noe. Ibid., p. 92.

 

...şi, desigur, cutremure...

 

Cutremure. – Nu mă voi opri ca să le enumăr. Arhivele Scientific American amintesc 50 de cutremure în 1846. Ibid., p. 93.

 

...şi boli...

 

Boală. – Holera asiatică, o epidemie îngrozitoare, mesagerul zburător al lui Dumnezeu cu sabia în mână... Ibid.

 

Referitor la foamete, Bates recurge la cartea apocrifă a lui Esdras despre care se pare că credea că e inspirată...

 

Esdras spune Sămânţa nu va da rod din cauza vânturilor şi grindinii." xv. Acelaşi profet spune "vor fi puţine provizii, (au fost) şi deodată terenurile însămânţate par a fi neînsămânţate, (seminţe putrezite sub pământ), hambarele pline rămân deodată goale." Iată împlinirea: sute şi sute din corăbiile noastre părăsesc ţărmurile, încărcate cu provizii din depozitele noastre, pentru a potoli foametea din Europa. Dacă relatările despre foamete sunt adevărate, corăbiile  vor continua să plece până ni se vor goli depozitele. Nu e doar o fantezie sau imaginaţia noastră ci e un fapt istoric şi cuvântul Dumnezeului nostru. Profeţia lui Esdras începe să cerceteze şi să ardă ca focul  Ibid., p. 122

 

După citirea acestor "împliniri" ale profeţie, devine repede clar că Bates răstălmăcea scripturile, încercând să potrivească evenimentele de la zi cu profeţiile biblice. Nu poate fi ascuns faptul că interpretările lui profetice erau mai mut bazate pe teoriile lui personale despre întoarcerea iminentă a lui Hristos decât pe fapte reale. În plus, pune la îndoială întreaga teologie despre profeţie a lui Bates. Iată alte câteva învăţături neobişnuite despre profeţie ale lui Bates, care au fost toate respinse de generaţiile de mai târziu de adventişti de ziua a şaptea:

Bates a pretins că mesajul celui de-al treilea înger s-a împlinit în toamna lui 1844:

Vă cer să vă uitaţi înapoi, la vara şi toamna lui 1844, unde veţi vedea împlinirea mesajului celui de-al treilea înger într-un mod surprinzător şi minunat, aproape în fiecare oraş din întreaga Noua Anglie. Ibid., p. 69.

 

Răspunzând la întrebarea de ce mişcarea din 1844 [mesajul celui de-a treilea înger] s-a desfăşurat în mare parte doar în Statele Unite în loc de lumea întreagă, Bates susţine că numai mesajul primului înger a ajuns în toată lumea:

 

Dacă veţi arunca din nou o privire la capitolul 14, veţi vedea că numai primul mesager şi-a transmis mesajul fiecărei naţiuni, fiecărui popor, trib sau neam. Ibid., p. 69.

 

Bates a pretins că Hristos Şi-a primit împărăţia în 1844:

 

Iată o dovadă suplimentară că Hristos a primit stăpânirea, slava şi împărăţia sau, ca în parabola celor zece fecioare, Mirele a venit la nuntă la sunetul celei de-a şaptea trompete şi după mesajul celui de-al treilea înger şi înainte să fie vărsate şase din cele şapte plăgi. Ibid., p. 103,104.

 

Cel mai uimitor este faptul că  Bates a pretins că Sabatul nu putea fi ţinut înainte de 1844...

 

Cititorul întreabă de ce oamenii n-au "ţinut poruncile lui Dumnezeu" la e ca în text, înainte de toamna lui 1844? Deoarece mesajul nu fusese prezentat şi nici nu putea fi înainte ca mesajul celui de-al treilea înger (v.9 - 11) să fi făcut această despărţire, căci ei nu puteau ţine cea de-a patra poruncă, sabatul din ziua  a şaptea, cât timp erau uniţi cu biserica nominală, (Babilonul), de unde şi despărţirea. Ibid., p. 114.

 

Interpretarea dată de Bates mesajelor celor trei îngeri (Apoc. 14) î obligă să tragă concluzia că nimeni nu ţinea poruncile lui Dumnezeu înainte de 844. Această concluzie ironică trece cu vederea faptul că însuşi Bates a aflat de Sabat de la baptiştii de ziua a şaptea, un grup mare de creştini care ţineau Sabatul şi prezentau „mesajul” sabatului creştinilor ce ţineau Duminica de mai mult de 100 de ani!

Joseph Bates: Ne putem încrede în teoriile profetice ale acestui om?

Hai să recapitulăm ce ştim despre Joseph Bates şi profeţia biblică.

  1. A pretins că şapte picături de sânge de pe altarul din Levitic 17 arăta că adventiştii aveau să treacă prin 7 ani de încercare referitor la adevărul despre Sabat. La sfârşitul celor 7 ani, în 1851, Hristos se va întoarce pentru a-i lua acasă pe acei adventişti care aveau Pecetea lui Dumnezeu (ţinerea Sabatului).
  2. A pretins că dezastrele minore care au avut loc la sfârşitul anilor 1840 erau semne ale sfârşitului iminent al lumii.
  3. A pretins că mesajul Evangheliei pentru cei pierduţi a încetat în 1844.

Puteţi observa un tipar care reiese din toate acestea? E un tipar de calcule profetice greşite, distorsionări, inexactităţi şi erori. E tiparul unui om care s-a autoînşelat în ceea ce priveşte întoarcerea lui Hristos şi înţelesul profeţiei biblice. Cel mai important exemplu al înşelării lui Bates se găseşte în afirmaţia sa că însuşi mesajul Evangheliei a încetat în 1844! Numai acest citat e suficient pentru a dovedi oricărui creştin că acest om nu era condus de Duhul lui Dumnezeu în învăţăturile sale:

 

Să lăsăm acum această uşă închisă şi predicarea Evangheliei nu va mai avea nici un efect. Exact asta spunem şi noi Mesajul Evangheliei a luat sfârşit la vremea stabilită, la finalul celor 2 300 de zile; şi aproape fiecare credincios sincer care priveşte semnele timpurilor va fi de acord cu acest lucru. (Second Advent Waymarks, 1847)

 

Cum putem avea încredere într-un om care a dezvoltat o înţelegere atât de răstălmăcită şi de pervertită a profeţiei biblice? Totuşi, învăţăturile lui Bates au devenit baza pe care se va dezvolta mai târziu Legea Duminicală naţională! Învăţăturile lui Bates de spre Babilon, Sabat, Pecetea lui Dumnezeu, semnul Fiarei şi rămăşiţă formează miezul învăţăturilor moderne adventiste de ziua a şaptea. Bates a pus bazele învăţăturii despre Legea Duminicală naţională iar adventiştii au construit mai târziu pe fundaţia pusă de el.

În mod natural, aceste învăţături ciudate au dat naştere la o anumită împotrivire din partea bisericilor creştine din anii 1840. Această opoziţie a fost interpretată de adventiştii care ţineau Sabatul ca o persecuţie şi ca o dovadă în plus că denominaţiile creştine erau căzute şi pierdute. Teoriile lui Bates au fost demontate cu uşurinţă de oamenii pregătiţi în studiul Bibliei iar adventiştii care ţineau sabatul au câştigat puţini adepţi. Bates avea nevoie de ajutor pentru a păstra la suprafaţă teoriile sale care se scufundau şi în curând a găsit ajutorul de care avea nevoie în persoana unei proorociţe tinere şi uşor de impresionat pe nume Ellen White.

Bates găseşte un prieten

Cine era Ellen White? La momentul în care s-au întâlnit, era o fată fragilă de 19 ani care fusese o adeptă devotată a lui William Miller. Avea grave probleme de sănătate, ca rezultat al unei răni la creier din copilărie. Mai târziu, a pretins că primea viziuni de la Dumnezeu deşi mulţi din cei care erau martori la viziunile ei credeau că erau mai degrabă produsul proastei ei stări a sănătăţii decât al inspiraţiei. Sora White şi familia ei erau dintre acei fanatici care fuseseră daţi afară din biserica metodistă în luna septembrie a lui 1843 pe motiv că au cauzat necazuri în timpul serviciilor bisericii. După spusele bisericii metodiste...

Motivul excluderii lor nu a fost faptul că Domnul Isus Hristos revenea. Aceasta e mărturisirea credinţei noastre ortodoxe care poate fi confirmată în articolele de religie din 1784.Excluderea lor a fost cauzată de încălcarea disciplinei prin proclamarea timpului stabilit de William Miller. …după multe sfătuiri îndelungate în privat pentru a se abţine de la acest comportament nepotrivit în timpul întâlnirilor din biserică, membrii Bisericii de pe strada Chestnut au luat ceea ce ei au crezut a fi singura lor măsură şi au exclus familia Harmon. (scrisoare către domnul Keith Moxon de la Biserica Metodistă Unită de pe strada  Chesnut, iunie 3, 1988, extras din web site-ul  Adevăr sau fabule)

 

Excluderea lui Ellen White din biserica metodistă şi evenimentele care au urmat au făcut-o să creadă aceleaşi lucruri ca Bates: Bisericile Protestante erau Babilonul. Doamna White nu pierdea nici o ocazie să-i atace pe predicatorii creştini care se opuseseră datei fixate de Miller:

 

Mulţi păstori ai turmei, care pretindeau că-l iubesc pe Isus, spuneau că n-au nimic împotriva predicării venirii lui Hristos dar aveau obiecţii faţă de fixarea unei date precise. Ochiul atotvăzător al lui Dumnezeu citea în inimile lor. Nu-L iubeau câtuşi de puţin pe Isus. Ştiau că vieţile lor necreştine nu vor trece testul căci nu mergeau pe calea umilă trasată de El. (Vezi Scrieri timpurii, p. 229-249.)

 

Nu după multă vreme, Ellen White şi Joseph Bates şi-au unit forţele în lupta lor împotriva bisericilor care ţineau Duminica şi pe care le urau. Deşi lipseau dovezile biblice pentru învăţăturile lui Bates, lipsa inspiraţiei a fost în curând suplinită de către sora White, care a început să aibă viziuni ce sprijineau teoriile făurite de Bates.

Până în 1850, Bates, Ellen White şi soţul ei James White reuşiseră să convingă câteva sute de adepţi că învăţăturile lui  Bates despre Sabat reprezentau ultimul mesaj al lui Dumnezeu pentru lume. Totuşi, grupul a  întâmpinat opoziţie în 1851, atunci când Hristos nu s-a materializat aşa cum promisese Bates. Pe măsură ce se apropia data şi devenea din ce în ce mai clar că Hristos nu venea, soţii White au început să se îndepărteze de Bates. Când 1851 a trecut fără se fi întâmplat nimic, familiile Bates şi White au suferit o înfrângere umilitoare. Adventiştii au început să se întoarcă împotriva lui Bates şi a soţilor White. Au întrebat cum a putut un profet al lui Dumnezeu să nu prevadă că Bates se înşela cu privire la data de 1851. Soţii White, dezamăgiţi că mulţi din adepţii lor se întorceau acum împotriva lor, au decis să pună o distanţă între Bate şi ei, aşa că –au mutat înspre partea centrală de vest, unde nu erau aşa de bine cunoscuţi.

Deşi considerau că învăţăturile lui Bates despre perioada de încercare de 7 ani nu erau necesare, au continuat să predice că Sabatul era testul final pentru omenire. Doamna White scria,

S-a văzut lumina Sabatului şi poporul lui Dumnezeu a fost încerca aşa cum a fost încercat poporul lui Israel în vechime, pentru a vedea dacă vor ţine legea lui Dumnezeu. (Scrieri timpurii, p. 254)

 

Pe măsură ce Bates se retrăgea de pe scenă, soţii White au preluat lucrarea şi au reuşit să adune un mic număr de adepţi, formând biserica adventistă de ziua a şaptea în 1863.

Adventiştii de ziua a şaptea aşi-au făcut curând o reputaţie printre aţi creştini. Au devenit cunoscuţi pentru eforturile lor de a recruta membri din alte denominaţii creştine. Se ştia că ei considerau catolicismul ca fiind Babilonul şi pe protestanţi ca făcând parte din  Protestantismul Apostat. Soţii White erau convinşi că toate celelalte biserici creştine erau apostate deoarece respinseseră mişcarea fanatică a lui Miller. Nu e nevoie să mai spunem că ostilitatea adventiştilor aţă de alte denominaţii creştine a dat naştere la o grămadă de conflicte între aceste grupări. Ellen White descrie dezaprobarea ei faţă de denominaţiile creştine "căzute":

Am văzut că bisericile nominale căzuseră; că răceala şi moartea domnea printre ele. ( Scrieri timpurii, p. 116)

Păcatele bisericilor populare sunt văruite pe dinafară. Mulţi din membri îngăduie în vieţile lor cele mai oribile vicii şi se adâncesc în răutate. Babilonul e căzut şi a devenit închisoare a oricărei păsări necurate şi urâte! Cele mai revoltătoare păcate ale vremii găsesc adăpost sub hainele creştinismului. (Mărturii, vol. 4, p. 13)

Ellen White şi îngerul ei erau aşa de supăraţi pe creştinii ce ţineau duminica că erau gata să verse mânia lui Dumnezeu peste ei:

 

Am văzut că de când Isus a părăsit locul sfânt al sanctuarului ceresc şi a intrat dincolo de cea de-a doua perdea, bisericile s-au umplut de orice pasăre necurată şi urâtă. Am văzut răutăţi şi păcate mari în biserici; şi totuşi membrii lor pretind că sunt creştini. Mărturisirea lor, rugăciunile lor şi îndemnurile lor sunt o urâciune înaintea lui Dumnezeu. Îngerul mi-a spus "Dumnezeu nu va lua parte la adunările lor. Ei practică egoismul, frauda şi înşelătoria fără nici o mustrare de conştiinţă. Şi peste toate aceste trăsături păcătoase aruncă mantaua religiei." Mi s-a arătat mândria bisericilor nominale. Nu se gândesc la Dumnezeu; minţile lor carnale se gândesc numai la ei; îşi împodobesc bietele trupuri muritoare şi se privesc cu mulţumire şi plăcere. Isus şi îngerii îi privesc cu mânie. Îngerul mi-a spus "Păcatele şi mândria lor au ajuns până la cer. Partea lor e pregătită. Prea mult au dormit judecata şi dreptatea şi se vor trezi în curând. Răzbunarea e a Mea, Eu voi răsplăti, spune Domnul." Ameninţările înfricoşătoare ale celui de-al treilea înger se vor dovedi adevărate iar cei răi vor bea mânia lui Dumnezeu. O mulţime de îngeri răi cuprind pământul şi umplu bisericile. Aceşti agenţi ai lui Satan privesc la trupurile religioase cu bucurie căci mantaua religiei acoperă cele mai mari păcate şi răutăţi. (Scrieri timpurii, p. 274)

 

În mintea lui Ellen White, bisericile creştine non-adventiste erau pline de păcat. Dup părerea ei, cei mai răi duşmani nu erau ateii, păgânii şi necredincioşii. Duşmanii or cei mai răi erau creştinii care ţineau Duminica!

Ellen White născoceşte învăţătura Legii Duminicale Naţionale

Pe la mijlocul anilor 1800, au avut loc o serie de incidente în care adventiştii de ziua a şaptea au intrat în conflict cu legea deoarece lucrau Duminica. În multe state existau "legi puritane" care interziceau munca duminica. Pe acest fundal de persecuţie din partea statului,  profetul Ellen White descrie persecuţia celor ce ţineau Sabatul într-o serie de articole şi cărţi. Ea scrie:

I-am văzut apoi pe liderii acestui pământ consultându-se între ei iar satan şi îngerii lui le dădeau târcoale. Am văzut o scriere ale cărei copii erau răspândite pe tot pământul, prin care se dădeau ordin ca în cazul în care sfinţii nu renunţă la credinţa lor ciudată şi renunţă a sabat ca să ţină prima zi a săptămânii, după un anumit timp, oamenii puteau să-i omoare. (Scrieri timpurii, p. 282)

 

În 1884, ea introduce ideea că va fi o creştere treptată a severităţii legii care forţează ţinerea duminicii:

În ultimul conflict, Sabatul va fi subiectul special de controversă în toată creştinătatea. Conducătorii seculari şi liderii religioşi se vor uni pentru a forţa ţinerea duminicii şi, dacă vor da greş măsurile mai blânde, vor fi puse în vigoare cele mai aspre legi. Legea va spune că nu vor fi toleraţi aceia care se vor opune instituţiei bisericii şi legii pământului, iar, în final, se va scoate un decret care va spune că ei merită cea mai aspră pedeapsă şi care le va da oamenilor libertatea, după un anumit timp, să-i omoare. (Spiritul profeţiei, vol. 4 p. 444)

 

Cam pe la finalul anilor 1880, sfârşitul le părea iminent adventiştilor. Motivul pentru care credeau că sfârşitul e iminent era o lege care era discutată în Congresul Statelor Unite pe la sfârşitul anilor 1880, care ar fi făcut duminica o sărbătoare recunoscută pe plan naţional. În 1886, doamna White avertiza de sfârşitul care se apropia:

 

Sfârşitul tuturor lucrurilor este aproape. Se apropie vremea necazului pentru poporul lui Dumnezeu. Apoi va ieşi decretul prin care se va interzice celor care ţin Sabatul Domnului să cumpere sau să vândă şi vor fi ameninţaţi cu pedeapsa şi chiar cu moartea dacă nu ţin prima zi a săptămânii pe post de sabat. (Schiţe istorice, p. 156)

 

Apoi s–a întâmplat ceva neaşteptat. Legea Duminicală n-a fost votată în Congres. În timp ce s-ar putea să fie mai mult decât un singur motiv pentru care legea a fost respinsă, se pare că unii din Congres simţeau că legea va viola separarea dintre biserică şi stat. Pe lângă asta, dacă legea era pusă în vigoare, era foarte posibil să fie respinsă de Curtea Supremă. După acest eveniment, mişcarea Legii Duminicale a pierdut din putere şi treptat şi-a întors atenţia spre alte probleme. Pe la începutul anilor 1900, părea puţin probabil ca o lege duminicală să mai fie votată în viitorul apropiat. Adventiştii se găseau acum în faţa unei dileme. Trebuiau să găsească o explicaţie referitoare la felul în care se putea vota o Lege  Duminicală în împrejurările respective. Profetul Ellen White a adus în final o explicaţie în 1904:

 

Când sabatul ajunge subiectul special de controversă  din creştinism, refuzul persistent al unei mici minorităţi de a ceda în faţa cererii populare îi va face obiectul dispreţului general. Se va spune că nu trebuie toleraţi aceia care se opun instituţiei bisericii şi  legii statului; că e mai bine ca ei să sufere decât ca naţiuni întregi să cadă în confuzie şi fărădelege. Acest argument va părea a fi concludent; şi se va scoate un decret împotriva celor ce respectă Sabatul celei de-a patra porunci, decret prin care se va spune că merită cea mai aspră pedeapsă şi care le dă oamenilor libertatea, după un anumit timp, să-i omoare. (Youth Instructor, 7-12-1904)

 

Prin 1904, scenariul unei mişcări organizate  a liderilor religioşi care militau pentru legislaţia referitoare la duminică în Congres părea ireală. Din moment ce era imposibil ca să apară acum o lege privitoare la duminică în condiţii normale , trebuia să existe un eveniment extern extraordinar care să declanşeze apariţia acestei legi. Astfel, Ellen White născoceşte un nou scenariu în care Statele Unite se confruntă cu o criză urgentă şi teribilă. Dacă Statele Unite nu acţionează pentru a-i ucide pe cei ce ţin sabatul va avea loc o îngrozitoare catastrofă naţională. În timpul acestei crize îngrozitoare, Legea duminicală va fi justificată de către politicienii care, în condiţii normale, ar respinge legea. Totuşi, într-o situaţie de criză, sunt convinşi să voteze o lege  duminicală ca să împiedice întreaga naţiune să cadă în "confuzie şi nelegiuire."

Pe lângă faptul că acesta e un scenariu creativ, doamna White nu oferă nici o dovadă biblică pentru acest nou scenariu, nici nu explică cum ar putea uciderea celor ce ţin sabatul să împiedice naţiunea să cadă în confuzie şi nelegiuire. Presupunerea pe care o face este că liderii politici încetează să mai gândească în criză şi votează legi care n-au nici un sens pentru nimeni. În vreme ce acestea au avut sens pentru câţiva dinafara bisericii AZŞ, adepţii lui Ellen White au înghiţit-o şi scenariul imposibil şi-a croit drum în cele din urmă în principala carte a profetului despre evenimentele de la sfârşitul vremurilor, Tragedia veacurilor.

În 1904, doamna White vorbea de parcă numai "Creştinătatea" va vota legi referitoare la duminică dar, prin 1911, îşi schimbase încă o dată noul scenariu, de data aceasta pentru a include întreaga lume. Doamna White scrie în principala ei carte, Tragedia veacurilor, publicată în 1911:

Puterile pământului, unite în război împotriva poruncilor Domnului, vor decreta că "toţi, mici şi mari, bogaţi şi săraci, liberi sau robi" (apocalipsa 13:16), se vor conforma obiceiurilor bisericii, ţinând falsul Sabat. Toţi cei care refuză să se conformeze vor fi pedepsiţi şi în cele din urmă vor fi condamnaţi a moarte. (p. 604)

 

Această lege duminicală "universală" e elaborată în detaliu în ultima carte a doamnei White, publicată în  1917, la un an după moartea sa:

 

În zilele noastre, mulţi din slujitorii lui Dumnezeu, deşi n-au făcut nici un rău, vor suferi umilinţe şi abuzuri din partea celor care, inspiraţi de Satan, sunt plini de invidie şi bigotism religios. Mânia oamenilor va fi stârnită mai ales împotriva celor ce ţin sabatul ca cea de-a patra poruncă; şi în cele din urmă, un decret universal îi va condamna la moarte. (Profeţi şi regi, p. 512)

 

Găsim astfel doctrina legii duminicale în continuă evoluţie şi schimbare de-a lungul anilor pentru a ace faţă provocărilor specifice acelei generaţii. După moartea proorociţei Ellen White în 1916, poziţia bisericii faţă de legea duminicală naţională a rămas relativ neschimbată. E de înţeles din moment ce nu mai există nimeni cu autoritate profetică în biserică pentru a modifica învăţătura. Biserica continuă şi azi să înveţe aceeaşi doctrină care a fost învăţată la începutul anilor 1900.